Tura de LeTour 2015

Tura de LeTour 2015

 

Povestea ușor romanțată dar voit obiectivă a unei experiențe unice pe care am avut-o la Etape du Tour 2015. Cu detalii personale și cu impresii la rece, pentru că dacă ești ciclist, trebuie să o faci măcar o dată în viață. Conține mențiuni repetate ale celor doi sponsori care au asigurat participarea noastră, cu respectul pe care îl datorăm sprijinului oferit și cu toată corectitudinea pentru echipamente, dotări și colaborarea cu reprezentanții dumnealor. Sperăm să apreciați lectura care urmează.

 

Cum am ajuns aici?

De vreo doi ani direcția sănătoasă a ciclismului de șosea pentru amatori e dată de circuitul Road Grand Tour. Organizat de sufletistul cu minte pragmatică Alex Ciocan, programul anual acoperă a paletă largă de concursuri. Copii, doamne, sprinteri, somnambuli, nebuni sau cățărători, e loc pentru toți. Idee originală: la Infernul Muntelui de la Sinaia, 10 norocoși au primit provocarea de a se lupta pentru două locuri la EdT 2015. A câștigat Florin Vescu. Bufnița nu te lasă la greu.

 

Cum ne-am pregătit?

Suntem oameni ocupați, muncim 8-10 ore pe zi, așa că un program de antrenament e greu de împăcat cu viața profesională. Între 15 iunie si 17 iulie am pus focus pe cățărări în forță și pe pierderea de kilograme inutile. Feleacul și cățărarea spre Muntele Băișorii ne-au fost prieteni buni, și cred că o vom visa urât încă vreo câteva săptămâni. Ne-am consultat cu alții mai experimentați, am citit tot ce-am prins și am căutat să învățăm din pățaniile celor de anul trecut.

 

Călătoria, încotro?

Am găsit multă deschidere și flexibilitate la Isostar Romania. Astfel am putut schimba traseul avioanelor, atât cât să ajungem la start în timp util. Cele 48 de ore de aclimatizare au fost neprețuite, am putut să petrecem câteva ore cu bicicletele de împrumut, să facem o tură de activare și să vizităm relaxați Village du Tour. Cazarea a fost la cca 75 km de start, și ăsta a fost un factor de stres.

 

Bicicletele, prieten sau dușman?

Am găsit la hotel frumos împachetate două cursiere ROSE. Pentru Dan un ROSE XEON CDX-4400 mărimea 53, cu echipare SRAM, cadru de carbon foarte fiabil, frâne pe disc și pedalier compact. Cel mai frumos cadou a fost caseta 11-32, pe care am binecuvântat-o pe urcările de 11%. Florin a pedalat pe un ROSE XEON TEAM GF-3000 size 57 cu un cadru de aluminiu surprinzător de UltraLight, echipat Ultegra. Foarte stabile pe coborâri, ușoare și cu linii elegante, bicicletele noastre au atras destule priviri, deși între celelalte 15.000 de cursiere era ușor să se piardă. Mențiune specială pentru frânele pe disc, care chiar și la temperaturile extrem de ridicate s-au dovedit impecabile pe coborâri. Poziția pe ele a fost suficient de agresivă, încât pedalatul din șa sau ridicat a fost la fel de confortabil, indiferent de înclinația pantei. La minusuri pot să menționez doar problemele pe care le-a ridicat inventivitatea designerului. Sistemul special de prindere a șeii l-a împiedicat pe Dan să-și folosească șaua proprie, ceea ce înseamnă că tubul de cremă din pachetul de start a fost consumat. 😛 Tot la minusurile de design aș spune că frâna spate plasată jos la cursiera TEAM GF nu-i o idee genială. Am rostit destule blesteme doar pentru a scoate roata spate. Iar dacă ai un necaz în cursă, nu te poți descurca singur, ai nevoie de 4 mâini. Și mult timp. Până la urmă cel mai important lucru este că cele două cursiere ne-au scutit de problemele logistice ale transportului cu avionul, iar în cursă ne-am prezentat cu echipament potrivit acestei provocări.

 

Traseul, raiul pe pământ.

Știam cățărările pe de rost și  le-am lipit pe cadru. Urmăresc TdF de destui ani ca să știu diferența dintre Glandon, Croix de Fer și Mont Ventoux, dar nimic nu se compară cu experiența de a le urca acolo, pe viu. Nici un kilometru de plat propriu-zis. Începe direct cu urcare de categoria 1, 15,4km, iar drumul o ține sus-jos într-un permanent roller-coaster. Peisajul e superb, Alpii poartă un distinct și elegant machiaj de pete de zăpadă. Drumul intră puțin prin pădure și apoi iese pe culmile norilor. E foarte cald încă de la start dar viața e frumoasă dacă ești deja în pedale. Și dacă îți plac cățărările.

 

Cursa.

Am luat startul în serii de câte o mie. Florin a avut noroc și a intrat în lotul 3. Dan a primit loc în grupa începătorilor și a trebuit să aștepte 2 ore la start. Timpii de control erau destul de stricți pe prima parte a cursei și se aplica aceeași oră indiferent dacă ai plecat la 7 sau la 9. La final am aflat și de ce asta era important. Alimentația într-un astfel de eveniment poate face diferența dintre abandon și finish. Toate punctele de alimentare de pe traseu aveau produse Isostar, dar dacă nu erai obișnuit cu ele poate ar trebui să utilizezi ceea ce folosești în turele tale obișnuite.

Mulți amatori nepregătiți au tras tare pe prima urcare, doar pentru a-i vedea abandonând la primii km din Col du Glandon. S-au format repede grupulețe și mini-plutoane. Asta e valoros dacă știi să folosești trena, pentru că fiecare strop de energie e important într-o zi ca aceasta. Punctele de alimentație au fost foarte aglomerate. Pierdeai timp mult și energie, iar ultimele grupuri au avut și experiența neplăcută de a nu găsi apă proaspătă în anumite zone.

S-a pus piciorul jos. Mii de oameni împingând bicicletele sau pur și simplu trântindu-se pe marginea drumului sunt dovada dificultății unei etape de TdF. Dacă nu ți-ai găsit un ritm propriu, ești mort. Lucru valabil și pe coborâri. Unde, din păcate, am văzut mult mai multe accidente decât am fi dorit. Consecința acestor accidente a fost că multe grupuri, inclusiv al lui Dan, au fost blocate pe prima coborâre și au stat în soare zeci de minute. Florin a prins căldură mare pe cățărări și s-a cerut la duș ad-hoc. Nici o problemă, tricoul rezistă. Așa cum am rezistat tenației de a ne trânti la umbră. Astfel ne-am meritat exclamația de bucurie finală când am trecut linia de sosire. N-am aruncat nici o privire înapoi, de teamă să nu apară sprintând un Nibali sau Quintana, care erau doar la câteva zile în urmă.

Suporterii au fost grozavi. Atmosferă de profesionism. Clopote. Băbuțe în cârje care te-au încurajat din toți plămânii. Copii cu pahare cu apă. Pompe scoase pe la porți. Dacă e ceva pentru care aș merge încă o dată acolo, e lumea asta frumoasă unde ciclismul e un mod de viață.

 

Concluzie

Etape du Tour trebuie pus pe lista de făcut. Pe bicicletă.


Leave a Reply